Mareea Albastra

.............

2010-12-21T14:15:00.004+02:00

Vine Craciunul. Si cu el, vine si sfarsitul de an. Nu-mi fac planuri pentru anul viitor, nu vreau “new year’s resolution”, nu imi setez obiective. As vrea, de fapt, sa mai trag putin de timp si sa mai raman in acest 2010 care a fost un an atat de greu, atat de zguduitor si plin de lectii de viata, cel putin pentru mine. Mi-as dori sa nu fi fost nevoie sa primesc aceste lectii, cel putin nu in acest fel, dar probabil ca aceasta alternativa nu exista. Adevaratele lectii se invata “the hard way”, dandu-te cu fruntea de pragul de sus pana nu mai ramane loc de cucuie.

Ar fi multe de spus dar cuvintele sunt neputincioase. Nicicand nu au fost colindele mai dureroase si mai triste, le simt ca pe cutite infipte adanc in inima. “Sarbatori Fericite” mi se pare o sintagma desprinsa dintr-o alta poveste, o poveste care nu mai este a mea sau mai este pentru foarte putin timp....cat timp, al cui timp??? Cumpar timp, vinde cineva? Nu vreau cadouri de Craciun...vreau timp, macar putin. Sa-l plantez in gradina si sa-l ingrijesc toata iarna, sperand ca la primavara va fi prins si spre vara va da rod…iar la anul il voi putea inmulti cu inca un rasad si tot asa pana cand voi umple aceasta lipsa acuta de timp care erodeaza rezistenta unui univers care mai ieri parea infailibil.

Ma enerveaza atmosfera de sarbatoare artificiala din jur. Ma enerveaza bucuria altora – si nu din invidie, ci din neputinta – pentru ca bucuria mea este si ea artificiala. E un rol pe care il joc in lipsa de alta optiune si intr-un cu totul alt scop decat acela de a ma integra in euforia generala a mancatorilor de sarmale (no offense intended).

Dar din tot zbuciumul asta cel putin bacovian (da, mereu mi-a placut Bacovia) am aflat ca esentialul se afla in fiecare dintre noi si doar de noi depinde sa il vedem si sa il scoatem la suprafata. Noi suntem artizanii propriilor suferinte si propriei (ne)fericiri si de noi depinde ca, macar in al doisprezecelea ceas, sa nu ne mai gasim scuze pentru a nu face acele lucruri mici cu importanta enorma care, cu efect de bumerang, ne fac fericiti prin fericirea pe care o aduc in primul rand altora. Si tot in noi se afla puterea inimaginabil de mare de a trece prin orice si de a merge mai departe chiar si atunci cand ne simtim impietriti si slabi.

Nu am ajuns la concertul lui Hrusca desi de multi ani imi doream sa merg iar anul acesta cumparasem chiar bilete. Nu am reusit sa ajung din motive obiective dar recunosc sincer ca mi-era teama de momentul in care, cu vocea lui clara, Stefan Hrusca ar fi inceput sa cante celebra “Ruga pentru parinti”. Cu atat mai mult cu cat autorul versurilor, controversat cum a fost si va ramane, Adrian Paunescu, a parasit universul nostru terestru.

Si cu toate acestea, lucrurile nu sunt niciodata asa de rele pe cat par. Nimic nu este esentialmente negru, depinde numai de capacitatea privitorului de a identifica nuantele de gri si, printre ele, discretele irizatii roz care exista, cu siguranta, in orice.

Asa ca-mi pun ochelarii “de vazut roz” si il astept cuminte pe Mosul cu vesti bune de la Time Manager. Poate totusi anul asta primesc cadou un pic de timp.

Aerosmith sau "In cautarea timpului pierdut"

2010-06-19T11:22:00.002+03:00

Concertul de aseara a avut un efect “a la Proust” asupra mea. Ca si mirosul “madeleine”-ei, mi-a rascolit sertarele cu amintiri si m-a trimis inapoi in timp catre niste etape ale existentei mele care au apus demult. Sau poate nu. Le-am retrait aseara intr-o stare de bulversare dificil de gestionat, dorind pe de o parte sa absorb fiecare nota si fiecare imagine si sa o indes bine in memorie iar pe de alta sa nu ratez senzatia unica de a retrai aproape fizic unele momente de acum mai bine de zece ani.

Daca mi-ar fi zis cineva prin 1997 ca voi ajunge sa ii vad live pe Aerosmith i-as fi ras probabil in nas si l-as fi trimis sa stea de vorba cu un psiholog pe motiv ca nu era prea bine ancorat in realitate. Dar iata ca “viata bate filmul” si m-am trezit brusc, intr-o superba seara de iunie, calatorind vreme de 2 ore in masina timpului care, DA, exista, si este de fapt in mintea fiecaruia dintre noi.

“Falling in love is hard on the knees”….inapoi in cu 6, 10, 19 ani...sunt o pustoaica de vreo 10 ani, bruneta, grasuta si super naiva.

“Crazy” sunt pe la 14 ani, ma pregatesc sa dau examenul de admitere la liceu si, in ciuda caldurii teribile de afara, port Levi’s negri asortati cu un tricou negru si bocanci – tot negri – care se inalta peste glezne. Ah…si imi cumpar casete “trase” la studioul Raks (parca) de peste drum de bloc dupa casete originale sau de la tarabele de pe la fiecare intersectie. Uneori mai inregistrez melodiile de la radio pe casete “blank” dar ma enerveaza ca nu apuc niciodata sa opresc inregistrarea la timp, inainte sa inceapa publicitatea.

Dansez pe “Crying” la una din petrecerile de prin clasele 10-11, cand nu aveam telefon mobil si parintii trebuiau neaparat sa stie unde si cu cine sunt. Si, desigur, ma duceau si ma luau de la locul petrecerii.

E 1998 si tocmai am iesit de la cinematograful Luceafarul unde am vizionat “Armaggedon”. Filmul nu a fost convigator dar m-am dus totusi sa-l vad fiindca sunt fan Bruce Willis si...”I Don’t Want to Miss A Thing”. Este cald si tocmai m-a lovit o depresie crunta, asa ca ajung acasa si ma bag in pat la ora 8, cu cearsaful tras pana peste cap si cu perna tinuta strans peste urechi.

“Pink” chiar este una din culorile mele favorite.

“What It Takes” sa-i iubesti pe Aerosmith mai mult decat in adolescenta? Nici un pic de efort, doar un concert sincer si plin de “Sweet Emotion” si care te face sa “Walk This Way” cand, cu regret, se termina si te indrepti spre casa.

Concertul s-a terminat dar sentimentele rascolite au ramas suficient de vii si nu pot decat sa-mi doresc sa ii revad in aceeasi formula cat de curand, in acelasi spirit de rock (‘n’roll) autentic, netrucat.

Steven Tyler este atractia principala si cred ca ar putea fi un “one man show” fara probleme insa farmecul n-ar fi acelasi fara colegii – adevarati artisti – din trupa. Pe de alta parte, vocea si atitudinea lui Steven sunt cu siguranta acel “ceva” in plus care ii face pe Aerosmith unici si inconfundabili. Dovada ca, pentru a fi un mare artist, nu e suficient sa ai talent, iti mai trebuie si un pic de nebunie care sa iti dea acea aura atat de necesara unui idol.

Ma bucur ca au venit la Bucuresti, semn ca DA, Romania exista pe harta (uitati-va la programul turneului lor si o sa vedeti ca au facut ceva ocol pentru a ajunge aici), ca nu au confundat Bucuresti cu Budapesta, ca s-au straduit sa pronunte cele cateva cuvinte in limba romana corect, ca au inceput concertul la ora stabilita si au tratat publicul asa cum se cuvine, neprecupetind nici un efort pentru a face concertul impecabil, ca nu ne-au tinut lectii despre “toleranta” (vezi Madonna). Au venit, au cantat, ne-au incantat, ne-au urcat in masina timpului si au plecat, la fel de rapid cum au venit.
Scurt, precis si rascolitor.

Si pentru toate acestea astazi pot spune ceva mai mult despre Aerosmith decat ca imi place muzica lor: pot spune ca ii respect.

Despre shopping si alti demoni

2010-05-08T09:18:00.001+03:00

O sa intru abrupt in subiect. De fiecare data cand merg la shopping ajung la fara gres la doua concluzii: sunt prea grasa si as prefera sa fiu barbat.

Desigur, aceste doua afirmatii imi vor atrage probabil critici, mai ales din partea celor care ma cunosc: “esti nebuna, tu te uiti in oglinda, cum sa fii prea grasa?”, “dar de ce sa fii barbat cand e infinit mai interesant sa fii femeie (deh, te poti machia, poti petrece ore in sir la cumparaturi, poti sa faci pe nestiutoarea cand nu ai chef sa faci o chestie si sa ii lasi pe baieti sa se ocupe etc.)?” s.a.m.d.

Ei bine, da, sunt grasa pentru simplul motiv ca nu incap in hainele masura mea care se gasesc in magazine. Iar cele cu o masura mai mari imi sunt uriase. Sa fie de vina Cernobalul si alimentatia din copilaria comunista de m-am oprit eu asa, intre masuri? Sau am pur si simplu ditamai posteriorul mostenit din cine stie ce gena greaca oi avea eu prin ADN? Mi-e aproape imposibil sa cred ca toate, dar toate liniile de imbracaminte ale diverselor branduri sunt aiurea si de-asta nu imi vin mie hainele! Nu e posibil sa se comita asemenea erori pe scara larga in comertul capitalist deci cu siguranta e ceva in neregula cu mine. Si doar nu am mai auzit pe altcineva sa se planga!

Iar cum de obicei plec in periplul meu chinuitor si generator de depresii cu sotul, care mereu isi gaseste cate ceva dragut si care sa-i vina bine (desi si el are uneori batai de cap), si vad si o multime de haine superbe pentru barbati nu pot sa nu ma gandesc ca mi-ar fi mult mai simpla viata daca as fi barbat. O pereche de jeans, o camasa, o pereche de pantofi si as fi gata de iesit pe usa. Nu teroarea din fiecare dimineata ca iar nu ma incap blugii, ca nu-mi gasesc ciorapii asortati cu rochia (sau daca-I gasesc sunt invariabil rupti) ori ca as vrea sa-mi pun pantofii cu toc dar stiu cam drumuri de facut dupa-amiaza si ma gandesc de zece ori daca vreau sa-mi rup si azi picioarele pe trotuarele bucurestene sau nu. Si ca sa revin la cumparaturile pe care le fac barbatii, pe cuvant de onoare ca sunt lucruri mai frumoase si mai de calitate in magazine pentru barbati! Cel putin in mall-uri. E adevarat, aceste lucruri sunt si considerabil mai scumpe (probabil fiindca domnii nu prea isi cumpara lucruri doar ca sa-si faca un moft ca apoi sa le uite cu anii in sifonier si intr-un final glorios sa le arunce dupa ce le-au purtat de maxim 3 ori). Si as mai gasi nenumarate argumente pentru teoria mea cu “e mai bine sa fii barbat” dar ma opresc la cele legate de shopping.

Bun, ca am fundul mare pot sa accept. Asta e, nu ma incadrez in standardele 90-60-90 cu 1.80 m inaltime.
Dar cu picioarele ce mai e? Si in partea aia a corpului sunt diforma? Ca descopar in ultima vreme ca nici pantofi nu pot sa-mi cumpar. Pantofii masura 37 imi sunt de multe ori ficsi, iar cei masura 38 sunt cel putin niste barci fara vasle. 37,5 nu gasesti sa dai cu tunul. In putinele ocazii in care gasesc niste pantofi cu un calapod mai prietenos (adica in care sa poti chiar sa mergi fara sa simti ca ai calca pe ace), fie nu gasesc masura mea, fie costa mult mai mult decat as fi eu dispusa sa dau pe ei. Asa ca atunci cand gasesc ceva care sa-mi indeplineasca criteriile (calitate, aspect, confort, pret), imi cumpar chiar si daca nu era planificat de teama ca nu o sa mai gasesc perechea respectiva (am patit-o de multe ori si prefer sa nu mai risc, regretele sunt mult prea crunte). Si uite-asa mai fac cate o gaura un buget si plec acasa cu un sentiment greu de descries, ceva intre incantare extrema si vinovatie crunta.

Si daca tot am ajuns sa vorbesc despre preturi, imi poate totusi explica si mie cineva de ce o pereche colanti amarati costa aproape 20 de euro????!!!!!!! Doar pentru ca sunt la moda, probabil.

Am mentionat colantii. Probabil se ridica intrebarea: de ce ar purta o persoana cu fundul prea mare colanti? Am zis sa incerc, ca parca totusi nu creste inca nivelul apei din piscina cand intru eu in ea, dar surpriza: o pereche de colanti masura XS imi erau luuuuuuungi de puteam sa mi-i ridic pana la gat si foarte largi in talie. Asta cu siguranta intra la capitolul “misterele shoppingului”.

Se spune ca femeile fac “terapie prin shopping”. Eu voi avea aproape intotdeauna nevoie de “terapie post-shopping”. Pentru ca plec la cumparaturi cu ideea ca o sa fac vreo achizitie care o sa ma faca sa ma simt super, dar plec dupa 2-3 ore prin magazine cu o acuta durere de picioare si o depresie epocala. M-as opri la primul cabinet de psihoterapie sau mi-as lua o sticla si as urla in ea ca in desenele animate. Nici macaraua nu-mi mai ridica moralul dupa asa o experienta.

Drept urmare, urasc cumparaturile si nu ajung in magazine prea des, tocmai de groaza sentimentului “de dupa”. Si ce mi-as dori uneori sa nu am acea viziune care ma trimite la cumparaturi (cate un look pe care-as vrea sa-l abordez)!!!! Probabil pe langa faptul ca sunt diforma – conform standardelor din magazine – am si prea multa imaginatie. Asa ca de multe ori ajung intr-un final sa-mi cumpar accesorii, lenjerie si camasi de noapte iar in curand voi merge si la servici in desuuri sau in tricouri si pantaloni de pijama.
Periplul meu prin magazine se soldeaza inerent si cu aprecieri de ordin tehnic –deh, deformarea profesionala – referitoare la sistemele de climatizare si iluminat cu care sunt dotate aceste spatii. Nu cred ca mi s-a intamplat numai mie sa curga efectiv transpiratia pe mine in cabina de proba si asta nu neaparat din cauza efortului de a incapea intr-o pereche de blugi. Iarna este un adevarat calvar sa merg in mall-uri drept urmare, in afara cazului in care vad ceva care chiar imi trebuie si mi se pare ca merita banii, nici nu ma obosesc sa probez sau sa cumpar ceva. Asta si pentru ca imi este practic imposibil sa cumpar un lucru care imi place la nebunie daca este mai scump decat consider eu ca merita. Nu ma intereseaza brandul decat in foarte mica masura, eu ma uit la calitate, la design si la croiala. Dar asta e alta sursa de tristete, fiindca sunt intr-adevar brand-uri care au lucruri frumoase si de calitate insa….nu sunt dispusa sa dau 100 euro pe o fusta nici in ruptul capului. Prefer sa cheltui acesti bani intr-un concediu.
Acestea fiind zise, ma apuc sa-mi faca pregatirea psihologica pentru urmatoarea sesiune de cumparaturi.

Ganduri @ 29

2010-04-16T15:28:00.001+03:00

Timpul trece si, iata, ma trezesc intr-o dimineata cu ninsoare ca am ajuns la 29 de ani.
Iar primul lucru care-mi vine-n minte dupa ca imi mai revin un pic din aceasta revelatie este intrebarea: “ok, si ce e diferit acum fata de vremea cand aveam 19 ani ?”. Sa zicem ca de fapt nu mare lucru, in afara de cateva lucruri pe care le-am aflat – mai mult sau mai putin pe pielea mea – si pe care probabil nu le-am crezut atunci cand mi le-au spus altii, daca mi le-a spus vreodata cineva. Unele par de-a dreptul minore dar eu cred ca au importanta mai mare decat s-ar crede. Asa ca, daca mai aveti inca 19 ani, ar fi bine sa luati aminte la cele de mai jos ca sa va mearga bine pana impliniti 29 :

1. “Nu, multumesc” este un refuz, nu o invitatie la insistente.
2. Nu poti avea incredere in (aproape) nimeni, de cele mai multe ori nici macar in tine. Da-le persoanelor din jurul tau o sansa dar nu te baza 100% pe cineva niciodata. La prima abatare, reconsidera-ti relatia cu persoana respectiva. Vorba “francezului”: “better safe than sorry”.
3. Nu trebuie si nu se poate sa fii placut de toata lumea asa ca nu are nici un rost sa te stradui. Iti consumi timpul si energia fara rost.
4. Conform punctului 3), vor exista si persoane care nu te vor putea suporta. Poate ca tu consideri ca nu au motive si nu iti dai seama cu ce le-ai gresit dar realitatea e ca orice ai face nu le vei putea face sa te simpatizeze. In acest caz cea mai buna atitudine pe care poti sa o adopti este sa ignori aceste persoane pazindu-te in acelasi timp de posibilele atacuri “sub centura”. A le raspunde cu aceeasi moneda nu ajuta la nimic, doar agraveaza situatia .
5. Daca esti singurul din incapere care se amuza la gluma pe care tocmai ai spus-o, nu inseamna ca auditoriul nu a inteles-o si trebuie sa o repeti. In majoritatea cazurilor a fost o gluma lipsita de umor.
6. Daca te stradui sa fii plin de haz, inceteaza. Cel mai probabil nu vei reusi sa fii altceva decat penibil.
7. “Vai, ce bine arati, te-ai mai ingrasat!” este o afirmatie care in 99% din cazuri pentru o femeie reprezinta motiv de depresie timp de 3 luni si cu siguranta nu vei fi pe lista preferatilor persoanei careia ii spui acest lucru. Mai bine abtine-te si nu spune nimic.

Pentru fete:
8. Nu exista pastila minune pentru slabit. Nu mai da banii aiurea pe toate prostiile, mai bine schimba-ti stilul de viata.
9. Daca pe un produs scrie “fara zahar” nu inseamna ca poti sa mananci un vagon odata fara sa te ingrasi.
10. Chiar daca esti slaba, gaurile acelea de pe coapse tot celulita inseamna.
11. Daca te-ai “captusit” cu celulita, afla ca nici o crema din lume nu te poate scapa de ea fara sport si o dieta corecta pe termen nedeterminat. Esti ceea ce te stradui sa devii.
12. Chiar daca lucrezi intr-o lume a barbatilor, ai o meserie pe care, de obicei, o imbratiseaza in special barbatii si o faci cel putin la fel de bine ca ei, nu te astepta sa devii “unul de-al lor”. Pentru ei vei ramane intotdeauna femeie, asa ca imbraca-te si comporta-te in consecinta. Orice altceva te face sa fii catalogata drept “ciudata” si, mai mult ca sigur, nu vei avea mai mult succes.
13. Faptul ca esti femeie nu te indreptateste sa vii la servici cu un decolteu pana la buric si fusta mai scurta decat chilotii, cu exceptia cazului in care acest tip de vestimentatie face parte din fisa postului (esti hostess, model, dansatoare in club etc.). Daca ti se pare ca nu esti luata in serios de colegi, uita-te cum se imbraca celelalte colege si foloseste oglinda de acasa inainte de a iesi pe usa. 14. Cel mai probabil transmiti mesaje gresite prin modul in care te imbraci.
15. Femeile pot fi niste soferi foarte buni. Din pacate procentul femeilor care conduc bine este mic. :(
16. Oricat de greu ti-ar fi sa accepti, mama are aproape intotdeauna dreptate.
17. Legile lui Murphy se aplica fara exceptii.
18. Valoarea unui lucru nu este data de pretul sau.
19. Daca te plictisesti, nu ai probabil nici o preocupare. Pune mana si fa ceva in loc sa te lamentezi. (BTW, nu am inteles niciodata cum se poate plictisi cineva, mie mi se pare mereu ca nu am destul timp sa fac tot ce mi-as dori).
20. Punctul 2) se aplica si in cazul medicilor. Oricat respect ai avea pentru cadrele medicale, nu toti medicii sunt buni. Tine minte asta inainte de a incepe vreun tratament drastic sau de a face vreo operatie si documenteaza-te cu privire la medic si la tratamentul pe care ti l-a prescris. Nu lasa pe nimeni sa faca experimente pe tine. Asta, desigur, te include si pe tine (adica evita obiceiul romanesc al auto-medicatiei).
21. Cu cat masina ta este mai noua si mai frumoasa iar tu tii mai mult la ea, cu atat numarul avariilor produse de alti soferi asupra masinii tale creste.

Sugar addict

2010-04-12T12:43:00.006+03:00

Daca tot ma chinui eu sa imi dau doctoratul in medicina - in mod mai mult sau mai putin fictiv - iata un articol interesant pe care l-am descoperit si care poate ii intereseaza si pe altii.

http://www.scritube.com/medicina/alimentatie-nutritie/HIPOGLICEMIA-BOALA-SECOLULUI2423231418.php

De ce Romania este, totusi, o tara de……

2010-02-23T09:53:00.003+02:00

….ce vreti voi. Dar in primul rand o tara murdara. Si cand spun asta nu ma gandesc numai la mormanele de pet-uri, pungi de plastic si alte “oratanii” imprastiate peste tot, din creierii muntilor si pana in largul marii, ci am in vedere aspecte si mai oripilante care reusesc sa te trezeasca dis-de-dimineata mai ceva decat cel mai tare espresso.
Un exemplu foarte bun, desi gretos, este drumul parcurs dimineata de la iesirea din bloc pana la masina parcata arareori la scara. Cu siguranta aceasta ar putea deveni o proba de olimpiada (dar nu mi-e clar la care dintre olimpiade s-ar incadra: de iarna sau de vara….poate la ambele): slalomul printre fecale de caine.
N-as vrea sa fiu gresit inteleasa, iubesc cainii si chiar nu am nimic cu bietele animale. Cu stapanii am eu ce am. Majoritatea acestora ar merita nu numai niste amenzi usturatoare, care cu siguranta nu i-ar lecui de obiceiurile proaste, ci efectiv sa efectueze munca in folosul comunitatii la curatarea trotuarelor. Ba as mai merge mai departe: toti cei care isi lasa patrupezii sa se usureze pe trotuare ar trebui sa treaca printr-un ritual de “purificare”, asemanator cu o celebra scena din “Slumdog Millionaire”. Sa vada si dumnealor cum este sa-ti incepi fiecare dimineata intr-o hazna.
Si ma mai mir uneori de ce-mi merge aiurea toata ziua. Pai nu zice romanul ca “ziua buna se cunoaste de dimineata”? q.e.d.

Inainte...si dupa...

2010-01-22T16:55:00.014+02:00

Exista momente in viata care iti schimba sistemul de referinta. Sau doar ti-l actualizeaza. Praguri care te fac sa iti reevaluezi viata si sa o imparti in "inainte" si "dupa". Sunt acele lucruri sau evenimente la care sigur te-ai gandit cel putin odata dar le-ai cenzurat imediat cu "Doamne fereste sa nu mi se intample mie...nu, nu mi se poate intampla mie!' si ai trecut mai departe. Ba chiar te-ai simtit vinovat ca te-ai gandit macar la ele de parca le-ai fi invitat sa te viziteze si pe tine.

Dar realitatea este intotdeauna alta si, cum se spune, "viata bate filmul". Adevarul e ca ti se poate intampla tie si ca ar fi bine sa iti traiesti viata de "dinainte" ca si cum ai trai-o "dupa".

Drept urmare, a mea "new year's resolution" - cum ar spune Bridget (Jones) - este sa nu las nici o clipa sa treaca ca si cum ar mai veni alta la fel sau mai buna. Viata trebuie traita in termeni de "eu, aici, acum" si nicidecum de "poate eu, poate undeva, poate candva". Singurul lucru cert este prezentul si chiar si acesta e cert pentru 1 secunda, poate nici atat.

Ceea ce ne opreste pe noi, oamenii, sa traim in termenii acestia este frica. Nici nu mai conteaza care frica si de ce...conteaza ca exista si ne transforma in inapti de a ne trai legenda personala si de a deveni, ca sa parafrazez, "alchimistii" propriei existente.

A scapa de frica inseamna a nu mai fi nevoiti, intr-o zi, sa impartim viata in "inainte" si "dupa".

O vorba despre arta

2009-12-12T19:21:00.004+02:00

Nu m-am omorat cu scrisul pe blog in ultima perioada. Am fost foarte ocupata si cred ca oboseala s-a cam luat la tranta cu inspiratia deoarece aceasta din urma mi-a lipsit cu desavarsire. Si cum eu prefer intotdeauna sa tac si sa ascult atunci cand nu am ceva clar si concret de spus, am aplicat si de aceasta data aceasta tactica.

Insa astazi trebuie neaparat sa scriu cateva cuvinte despre o domnisoara talentata pe care am cunoscut-o intamplator dar a carei evolutie viitoare o voi urmari cu siguranta.
Este vorba despre Catalina Ciobotaru, o tanara artista de la care am cumparat in vara trecuta un tablou care mi s-a lipit de retina in clipa in care l-am vazut (culmea, nici macar in realitate ci pe internet) si pe care mi-am dorit neaparat sa il am.

Cu putin timp in urma Catalina a avut o expozitie personala in orasul natal, Botosani, la care, din pacate, nu am putut participa insa am vizualizat inregistrarile video pe blogul ei si am ramas impresionata din nou de talentul ei.

Dupa parerea mea, nu neaparat avizata - chiar daca ochiul meu s-a intalnit cu lucrarile unor monstri sacri ai picturii, Catalina are un simt cu totul deosebit al culorii. Nici o culoare nu este prea stridenta, prea terna sau nelalocul ei ci toate se imbina intre ele armonios si aproape natural.

Cat despre temele abordate, mie mi-au fost clare toate dar am intalnit si persoane carora nu li s-au parut foarte "prietenoase", in sensul ca nu au patruns imediat dincolo de prima impresie.
Sigur ca poate nu toti suntem sensibili la acelasi tip de expresie artistica iar unii dintre noi nu prea reusesc sa digere interpretarile care inclina mai mult spre abstract dar, cu toate acestea, va invit pe toti sa aruncati o privire pe blogul Catalinei (pe care il gasiti listat in blog-roll-ul meu) si sa va formati propriile opinii.

Va doresc vizionare placuta iar Catalinei ii doresc sa nu isi iroseasca niciodata talentul.

That's all, folks!

2009-12-07T09:31:00.003+02:00

In clipa asta nu ma pot gandi decat ca traiesc intr-o lume idealista si complet rupta de realitate. Si iata ca realitatea ma zgaltaie vartos si imi da un dos de palma peste fata: desteapta-te, romanco!
Singura problema e ca pana in acest moment am avut convingerea ca sunt destul de treaza iar acum mi-e destul de dificil sa accept ca, de fapt, totul nu a fost decat o iluzie.
Acesta este T0 la care lucrurile pentru mine s-au transat si au devenit mai clare ca niciodata.
Ceea ce imi ramane de facut este sa analizez datele si sa decid care imi sunt optiunile in functie de acestea.
Pentru mine nu mai exista speranta ca voi putea trai intr-o Romanie cat de cat civilizata si probabil voi face ceea ce de ani de zile refuz cu obstinatie: voi emigra.
Oricat mi-as iubi tara, oricat as vrea sa particip la dezvoltarea ei, pe zi ce trece mi se demonstreaza ca nu pot face nimic, ca nu sunt lasata sa fac nimic, ca trebuie sa ma supun unei majoritati de marlani si, cu cel mai adanc si dureros regret, afirm ca nu cred ca am nici o sansa de a schimba ceva si ca ma gandesc serios sa depun armele si sa plec in alta tara in care imi voi putea, poate, creste copiii asa cum imi doresc.

Mitocania ca trademark

2009-11-15T12:36:00.004+02:00

" Am recunoscut vocea celui care ne chemase la telefon, Tony din Londra. L-am poftit, impreuna cu valiza, la micul dejun. Era solid si bine implinit in jurul taliei, semn al unei situatii prospere. Purta ochelari de soare si isi pusese un costum de culoare deschisa, asa cum fac toti vizitatorii englezi in Provence, indiferent de vreme. Parul ii era zbarlit cu mare arta. Dupa ce s-a asezat la masa, a scos din valiza o agenda groasa, un stilou de aur, un pachet de tigari Cartier cumparat la duty-free si o bricheta de aur. Ceasul era tot de aur. Puteam sa jur ca pe pieptul paros ii atarnau medalioane de aur.
[...]
Agentul imobiliar, o femeie, ne-a intampinat in usa biroului si ne-a invitat sa luam loc. Ne-a pus in fata doua dosare voluminoase continand detalii despre proprietate si fotografii. Ea nu vorbea engleza, iar Tony vorbea o franceza arhaica. Intrucat comunicarea directa era imposibila, el se comporta de parca ea n-ar fi fost acolo. Era o manifestare aroganta, de proasta crestere, agravata de de presupunerea ca putea folosi si cel mai trivial limbaj fara riscul de a fi inteles. O jumatate de ora cat a frunzarit Tony dosarele, am fost ingrozitor de stanjenit. Bombanea intruna, exprimandu-si nemultumirea prin expresii ca: "sa ma pupe undeva","Astia-s bat joc de mine" etc., in timp ce eu incercam cu timiditate sa-i traduc comentariile prin niste cuvinte care pareau sa arate ca este impresionat de preturi".

Peter Mayle - "Un an in Provence"

Pentru cei care cred ca proasta crestere a devenit un "trademark" al majoritatii romanilor redau citatul de mai sus. Si daca nu va convinge ca si alte natii, cu mult mai multe pretentii, sufera de mojicie cronica, as putea sa va dau si cateva exemple concrete de situatii absolut jenante la care am asistat (sau care mi s-au povestit) in care rolurile principale au fost jucate de expati ce-si fac veacul pe plaiurile mioritice si incearca, chipurile, sa ne civilizeze pe noi, romanii tocmai coborati din copac.
Sa vezi si sa nu crezi:

scarpinatul in nas in timpul unei sedinte, in vazul tuturor, imbinat cu admiratul "produsului de extractie";
aranjatul chilotilor si al "dotarilor" masculine prin inserarea adanca a mainii in pantaloni (eventual si topait pe loc pentru o mai buna aranjare);
patrulatul in ciorapi prin biroul open-space si depozitarea pantofilor sub birou;
vorbitul cu gura plina, combinat pe alocuri cu regurgitatul pe camasa colegului din fata;
mancatul si bautul pe banii altora oricand si in orice cantitati, culminand cu bautul in locuri publice si "plasarea" consumatiei pe nota de plata a unui necunoscut;
setarea aerului conditionat pe o temperatura confortabila pentru o singura persoana si ignorarea detasata si impertinenta a doleantelor altor zece colegi care mor de frig sau care s-au ales deja cu tuse magareasca si aprindere la plamani.

Si lista ar putea continua dar prefer sa mai las cate ceva si pentru un episod ulterior.
Asadar, inca mai credeti ca mitocania e un trademark romanesc?

Dans

2009-10-18T11:21:00.005+03:00

George Bernard Shaw spunea:

"Dancing: the vertical expression of a horizontal desire legalized by music."

Judecand dupa cele 3 secvente memorabile de mai jos, ar putea cineva spune ca nu avea dreptate?

Q.E.D.

2009-10-12T08:58:00.003+03:00

O vorba romaneasca inteleapta spune ca "o nenorocire nu vine niciodata singura" iar viata tinde, de multe ori, sa ne convinga de acest fapt. As putea chiar spune, avand in vedere evenimentele din ultima luna care mi-au bulversat echilibrul relativ in care, oricum, ma gaseam, ca aceasta vorba mi se aplica din plin si mie. Unul dupa altul evenimentele destabilizatoare s-au succedat cu viteza neasteptata, haituindu-ma din toate partile si pe toate planurile.

Nenumarate momente de deznadejde s-au transformat in unitati de masura a timpului iar cei din jur si-au pus, probabil, intrebarea daca mai sunt zdravana sau daca voi trece cu bine peste toate.

N-as fi fost departe de a spune ca sigur nu mai sunt in toate facultatile mintale si ca nu mai pot sa le duc toate problemele ...si in anumite clipe chiar nu am mai putut.

Insa am realizat ca intotdeauna sunt oameni cu si mai multe probleme decat tine insuti, ca "ce semeni, aia culegi" si ca gandurile negative nu fac nici un bine nimanui, din contra.

De aceea am decis sa dau "format C:" si sa reinstalez un nou sistem de operare pe "hard disk", unul care ar putea foarte bine sa se numeasca "Serenity now!"si care va fi insotit si de un "anti-virus" de ultima ora, capabil sa detecteze si sa inlature toti pesimistii, negativistii, antisocialii si anti-orice care ar putea sa tulbure noua functionare a sistemului.
Va las, dragii mei, ma duc sa lucrez la setarile din Bios.

Despre legatura dintre "democrizie" si "Desteapta-te romane!"

2009-10-07T13:02:00.003+03:00

Exista o boala nationala pe care poate multi dintre noi, romanii, nici macar nu o sesizam, atat de adanc este inradacinata in mentalitatea noastra.

Ma refer aici la un amestec de ipocrizie cu demagogie, si spun asta pentru ca de fapt atitudinea la care ma refer nu se incadreaza perfect in nici una din definitiile date de DEX celor doua notiuni. Pentru a simplifica voi numi acest sindrom "democrizie".

"Democrizia" se manifesta la toate nivelurile societatii romanesti, zi de zi, ceas de ceas, la tot pasul si in orice imprejurare.

Toti ne dam cu parerea despre lucruri pe care nu le cunoastem, ne batem cu pumnii in piept ca avem "printipii" de inalta clasa, ca noi n-am face asta, si n-am face ailalta, ii blamam pe cei care, voit sau nu, gresesc sau incalca legi sau doar "amarate" reguli de comportament.

Toate acestea fara a ne uita macar o clipa in ograda proprie. Fara sa realizam ca injuram murdaria din oras dar noi aruncam doza de Coca-Cola pe jos si nu la gunoi, fara sa ne gandim ca pentru a avea un sistem de transport in comun performant trebuie sa si platim pretul calatoriei pentru a exista bani la buget astfel incat sa se poate investi in acest sistem mult dorit...si lista poate continua la nesfarsit.

Cand intalnesc un astfel de om si incerc sa-l trag de maneca spunandu-i "hei, tu ai incercat sa schimbi ceva?" raspunsul e invariabil ceva de genul "pai ce sa fac io? nu se va schimba nimic niciodata, toti sunt niste hoti, impostori, nenorociti...pana nu vin americanii/nemtii nu va fi niciodata mai bine....". NU ZAU??????? Sa vina nemtii sau americanii (despre care eu cred ca sunt mai prost crescuti decat noi) sa ne faca educatie? Chiar suntem toti convinsi ca civilizatia se face de catre altii, din afara, si nu de fiecare in parte, individual? Sau ca se poate face altfel decat cu forta?

Eu cred ca nu ar trebui sa mai asteptam inca 50 de ani sa vina altii sa ne puna la punct, trebuie sa incepem de azi, cu noi insine, prin vointa proprie si dorinta de a schimba ceva macar pe o arie de 1 metru patrat in jurul fiecaruia. Sunt convinsa ca s-ar vedea diferenta. Ar trebui sa nu mai permitem vecinului sa manance seminte in fata blocului sau sa isi lasa gunoiul langa tomberon in loc sa-l arunce inauntru.

Trebuie sa scapam de "democrizie", sa ne vedem parul din propriul ochi si sa-ncercam sa-l scoatem de acolo, sa nu mai dam mereu vina pe altii si pe "nu se poate".

Nu degeaba imnul national striga din toti rarunchii "Desteapta-te romane!".

Din pacate nimeni nu-l asculta.

Este evident ca la cum stau lucrurile din punct de vedere politic aceste schimbari nu vor pleca prea curand de sus in jos. Asa ca haideti sa preluam noi puterea (doar intr-o democratie puterea este a poporului) si sa demaram schimbarea de jos in sus.

Sa nu mai stam cu mainile in san si sa comentam aparent neputinciosi.

Haideti de acum, din acest moment, sa scapam de "democrizie" si sa ducem societatea romaneasca macar o miime de pas mai departe!

2009-10-06T08:39:00.000+03:00

Sub soarele promitator dar rece al unei zile de octombrie, marti, ma indrept cu pasi grabiti spre masina. Sunt oarecum in intarziere mai ales ca strazile se arata deja aglomerate si a gasi un loc de parcare in centrul Bucurestiului dupa ora 8 dimineata echivaleaza cu cel mai dificil test psihologic pe care ar putea cineva sa-l treaca. Fiindca mirosul de gunoi imprastiat pe strazi, cojile de seminte si dozele goale de bere uitate la colt de strada de noaptea trecuta nu ma ajuta deloc sa trec peste faptul ca este devreme, frig si marti, dau "ignore" si ma refugiez in lumea mea interioara mai frumoasa, sper eu, decat cea din jur.

Nici nu apuc bine sa fac cativa pasi in reveria mea ca ma trezeste brusc un claxon ascutit si adresat cine stie cui in loc de injuratura. Episodul acesta lasa in urma lui si o "dara" de bubuieli si tanguiri de acordeon mixate smechereste pe sintetizator, acoperite numai de zgomotul mai puternic al tobei supradimensionate a Loganului tunat.

Iata-ma in sfarsit la masina, gata sa ma lansez in traficul haotic, cand realizez ca am de-a face cu al doilea episod de marlanie al zilei de marti: masina de alaturi este parcata la vreo 15 cm de portiera din stanga a masinii mele dar in partea cealalta soferul si-a lasat un spatiu generos de vreo jumatate de metru pentru a cobori de la volan. O fi domnul mai corpolent si s-o fi gandit ca eu sunt suficient de subtirica sa ma strecor prin cei cativa centimetri cat am putut deschide portiera masinii si n-o sa ma supar....Probabil ar trebui sa apreciez acest gest ca pe un compliment. Totusi nu inteleg ce a avut cu portiera masinii mele! Ea saraca ce vina are? De ce trebuie ea sa treaca prin stresul asta??? Dupa cateva miscari prea putin gratioase si destul de solicitante pentru articulatiile mele de om prea sedentar reusesc sa ma azvarl (mai degraba decat sa ma asez) la volan. Contact...si in sfarsit pot sa gasesc refugiul pe care l-am tot cautat de cand am iesit din casa in speranta ca voi uita, macar pentru 10 minute, ca este marti. Depeche Mode. "Precious".

Azi imi plac...

2009-10-03T23:32:00.000+03:00

Pantofii Cocai Zaboloteanu

http://picasaweb.google.com/Coca.Zaboloteanu/Pantofi#

Oare nu se poate face un program de ajutorare a femeilor obsedate de pantofi? Sau un club de "shoe-sharing"? Multi soti ar fi fericiti si multe familii ar sta mai bine cu bugetul...

2009-10-02T14:54:00.000+03:00

* A împărţi cu altul trebuie să fie un mod de viaţă, nu un edict impus de guvern. A împărţi cu altul trebuie să fie un gest voluntar, nu forţat.

Neale Donald Walsch

* Veniţi să investească la noi, nebunii au posibilitatea să se facă bine.

Victor Martin

* Cel ce isi domina nervii, domina cel mai rau dusman.

* Nu scuipa contra vântului.

* Omul superior este sensibilizat de dreptate, omul inferior de avantaj.

Confucius

* Unele femei sunt mai frumoase când suferă, altele când sunt stăpânite de-o pasiune, şi iarăşi altele când sunt luminate de-o bucurie... Îmi pare că o femeie e făcută anume pentru simţământul în care e mai frumoasă. Dacă e mai frumoasă în momente de suferinţă, natura a creat-o într-adins pentru suferinţă. Văd în frumuseţea femeii soarta ei.

Lucian Blaga

* Doar un pas ne mai desparte. Nu ştiu dacă pasul absent e al meu sau al tău.

Octavian Paler

* Disciplina nu se realizează prin oarecare măsuri "disciplinare", ci prin întregul sistem de educaţie, prin întregul stil de viaţă, prin toate influenţele la care sunt supuşi copiii. Astfel înţeleasă, disciplina nu este nici cauza, nici metoda, nici mijlocul de educaţie justă, ci rezultatul ei.

* Familia este un factor important şi de răspundere al educaţiei. Părinţii o conduc şi răspund de ea în faţa societăţii, a fericirii lor şi a vieţii copiilor.

A.S. Makarenko

* Pe om îl creează natura, dar îl educă şi îl dezvoltă societatea.

V.G. Belinski

Mareea Albastra

2009-10-02T13:28:00.000+03:00

Viata este, de cele mai multe ori, albastra. Intamplator sau nu, viata are bunul (sau prostul) obicei de a te trata asa cum mareea trateaza malurile: azi te intampina cu bratele deschise, maine iti intoarce spatele. Azi iti deschide noi drumuri si maine ti le inchide cum a inchis ADP-ul Str. Viitorului.