vineri, 7 decembrie 2012

In micile cutii de beton vietile incep si se sfarsesc cu aceeasi ciclicitate ca oriunde in alta parte. Ascult respiratia chinuita a mamei in dormitorul in care o stiu dintotdeauna. Ma uit in jur si pare ca toate lucrurile sunt la fel de cand ma stiu: aceleasi si in aceleasi locuri. Parca nu s-a schimbat nimic dar imi dau seama ca este doar o iluzie: nici unul dintre noi nu mai este cel de odinioara. Lucrurile au rezistat mai bine trecerii timpului dar, la o privire mai atenta, nici ele nu au ramas intacte. Astazi sunt martori tacuti si pasivi ai vremurilor fericite, insuficient apreciate si totusi nepretuite, de demult. La fel ca aceste cutii de beton carora le spunem "acasa" si in care am adunat, una cate una, amintirile care acum ne rascolesc si nu ne dau pace. Fara noi, fara amintirile noastre, micile cutii de beton cu toate lucrurile inghesuite inauntru nu ar insemna nimic. Insa ele adapostesc inceputuri si sfasituri, bucurii si tristeti, piane dezacordate, postere ingalbenite pe pereti, carti indesate in biblioteci. In mica noastra cutie de beton am facut primii pasi, am cantat la coarda, pe intuneric, in fata oglinzii, in faimosul deceniu '80, de aici am iesit prima oara cu ghiozdanul in spate pe usa si cu cheia de gat. Si tot aici am invatat zile, saptamani si luni in sir in camera mea de zece metri patrati, aici am simtit mana calda a mamei alinandu-mi fruntea in bolile copilariei, am primit musafiri si am urmarit cu sufletul la gura Revolutia la televizor. In micile cutii de beton sunt vietile si povestile noastre si, oricat le-am detesta uneori, pentru foarte multi dintre noi micile cutii de beton inseamna cu adevarat "ACASA".