.............

Vine Craciunul. Si cu el, vine si sfarsitul de an. Nu-mi fac planuri pentru anul viitor, nu vreau “new year’s resolution”, nu imi setez obiective. As vrea, de fapt, sa mai trag putin de timp si sa mai raman in acest 2010 care a fost un an atat de greu, atat de zguduitor si plin de lectii de viata, cel putin pentru mine. Mi-as dori sa nu fi fost nevoie sa primesc aceste lectii, cel putin nu in acest fel, dar probabil ca aceasta alternativa nu exista. Adevaratele lectii se invata “the hard way”, dandu-te cu fruntea de pragul de sus pana nu mai ramane loc de cucuie.

Ar fi multe de spus dar cuvintele sunt neputincioase. Nicicand nu au fost colindele mai dureroase si mai triste, le simt ca pe cutite infipte adanc in inima. “Sarbatori Fericite” mi se pare o sintagma desprinsa dintr-o alta poveste, o poveste care nu mai este a mea sau mai este pentru foarte putin timp....cat timp, al cui timp??? Cumpar timp, vinde cineva? Nu vreau cadouri de Craciun...vreau timp, macar putin. Sa-l plantez in gradina si sa-l ingrijesc toata iarna, sperand ca la primavara va fi prins si spre vara va da rod…iar la anul il voi putea inmulti cu inca un rasad si tot asa pana cand voi umple aceasta lipsa acuta de timp care erodeaza rezistenta unui univers care mai ieri parea infailibil.

Ma enerveaza atmosfera de sarbatoare artificiala din jur. Ma enerveaza bucuria altora – si nu din invidie, ci din neputinta – pentru ca bucuria mea este si ea artificiala. E un rol pe care il joc in lipsa de alta optiune si intr-un cu totul alt scop decat acela de a ma integra in euforia generala a mancatorilor de sarmale (no offense intended).

Dar din tot zbuciumul asta cel putin bacovian (da, mereu mi-a placut Bacovia) am aflat ca esentialul se afla in fiecare dintre noi si doar de noi depinde sa il vedem si sa il scoatem la suprafata. Noi suntem artizanii propriilor suferinte si propriei (ne)fericiri si de noi depinde ca, macar in al doisprezecelea ceas, sa nu ne mai gasim scuze pentru a nu face acele lucruri mici cu importanta enorma care, cu efect de bumerang, ne fac fericiti prin fericirea pe care o aduc in primul rand altora. Si tot in noi se afla puterea inimaginabil de mare de a trece prin orice si de a merge mai departe chiar si atunci cand ne simtim impietriti si slabi.

Nu am ajuns la concertul lui Hrusca desi de multi ani imi doream sa merg iar anul acesta cumparasem chiar bilete. Nu am reusit sa ajung din motive obiective dar recunosc sincer ca mi-era teama de momentul in care, cu vocea lui clara, Stefan Hrusca ar fi inceput sa cante celebra “Ruga pentru parinti”. Cu atat mai mult cu cat autorul versurilor, controversat cum a fost si va ramane, Adrian Paunescu, a parasit universul nostru terestru.

Si cu toate acestea, lucrurile nu sunt niciodata asa de rele pe cat par. Nimic nu este esentialmente negru, depinde numai de capacitatea privitorului de a identifica nuantele de gri si, printre ele, discretele irizatii roz care exista, cu siguranta, in orice.

Asa ca-mi pun ochelarii “de vazut roz” si il astept cuminte pe Mosul cu vesti bune de la Time Manager. Poate totusi anul asta primesc cadou un pic de timp.

">