Concertul de aseara a avut un efect “a la Proust” asupra mea. Ca si mirosul “madeleine”-ei, mi-a rascolit sertarele cu amintiri si m-a trimis inapoi in timp catre niste etape ale existentei mele care au apus demult. Sau poate nu. Le-am retrait aseara intr-o stare de bulversare dificil de gestionat, dorind pe de o parte sa absorb fiecare nota si fiecare imagine si sa o indes bine in memorie iar pe de alta sa nu ratez senzatia unica de a retrai aproape fizic unele momente de acum mai bine de zece ani.
Daca mi-ar fi zis cineva prin 1997 ca voi ajunge sa ii vad live pe Aerosmith i-as fi ras probabil in nas si l-as fi trimis sa stea de vorba cu un psiholog pe motiv ca nu era prea bine ancorat in realitate. Dar iata ca “viata bate filmul” si m-am trezit brusc, intr-o superba seara de iunie, calatorind vreme de 2 ore in masina timpului care, DA, exista, si este de fapt in mintea fiecaruia dintre noi.
“Falling in love is hard on the knees”….inapoi in cu 6, 10, 19 ani...sunt o pustoaica de vreo 10 ani, bruneta, grasuta si super naiva.
“Crazy” sunt pe la 14 ani, ma pregatesc sa dau examenul de admitere la liceu si, in ciuda caldurii teribile de afara, port Levi’s negri asortati cu un tricou negru si bocanci – tot negri – care se inalta peste glezne. Ah…si imi cumpar casete “trase” la studioul Raks (parca) de peste drum de bloc dupa casete originale sau de la tarabele de pe la fiecare intersectie. Uneori mai inregistrez melodiile de la radio pe casete “blank” dar ma enerveaza ca nu apuc niciodata sa opresc inregistrarea la timp, inainte sa inceapa publicitatea.
Dansez pe “Crying” la una din petrecerile de prin clasele 10-11, cand nu aveam telefon mobil si parintii trebuiau neaparat sa stie unde si cu cine sunt. Si, desigur, ma duceau si ma luau de la locul petrecerii.
E 1998 si tocmai am iesit de la cinematograful Luceafarul unde am vizionat “Armaggedon”. Filmul nu a fost convigator dar m-am dus totusi sa-l vad fiindca sunt fan Bruce Willis si...”I Don’t Want to Miss A Thing”. Este cald si tocmai m-a lovit o depresie crunta, asa ca ajung acasa si ma bag in pat la ora 8, cu cearsaful tras pana peste cap si cu perna tinuta strans peste urechi.
“Pink” chiar este una din culorile mele favorite.
“What It Takes” sa-i iubesti pe Aerosmith mai mult decat in adolescenta? Nici un pic de efort, doar un concert sincer si plin de “Sweet Emotion” si care te face sa “Walk This Way” cand, cu regret, se termina si te indrepti spre casa.
Concertul s-a terminat dar sentimentele rascolite au ramas suficient de vii si nu pot decat sa-mi doresc sa ii revad in aceeasi formula cat de curand, in acelasi spirit de rock (‘n’roll) autentic, netrucat.
Steven Tyler este atractia principala si cred ca ar putea fi un “one man show” fara probleme insa farmecul n-ar fi acelasi fara colegii – adevarati artisti – din trupa. Pe de alta parte, vocea si atitudinea lui Steven sunt cu siguranta acel “ceva” in plus care ii face pe Aerosmith unici si inconfundabili. Dovada ca, pentru a fi un mare artist, nu e suficient sa ai talent, iti mai trebuie si un pic de nebunie care sa iti dea acea aura atat de necesara unui idol.
Ma bucur ca au venit la Bucuresti, semn ca DA, Romania exista pe harta (uitati-va la programul turneului lor si o sa vedeti ca au facut ceva ocol pentru a ajunge aici), ca nu au confundat Bucuresti cu Budapesta, ca s-au straduit sa pronunte cele cateva cuvinte in limba romana corect, ca au inceput concertul la ora stabilita si au tratat publicul asa cum se cuvine, neprecupetind nici un efort pentru a face concertul impecabil, ca nu ne-au tinut lectii despre “toleranta” (vezi Madonna). Au venit, au cantat, ne-au incantat, ne-au urcat in masina timpului si au plecat, la fel de rapid cum au venit.
Scurt, precis si rascolitor.
Si pentru toate acestea astazi pot spune ceva mai mult despre Aerosmith decat ca imi place muzica lor: pot spune ca ii respect.
Daca mi-ar fi zis cineva prin 1997 ca voi ajunge sa ii vad live pe Aerosmith i-as fi ras probabil in nas si l-as fi trimis sa stea de vorba cu un psiholog pe motiv ca nu era prea bine ancorat in realitate. Dar iata ca “viata bate filmul” si m-am trezit brusc, intr-o superba seara de iunie, calatorind vreme de 2 ore in masina timpului care, DA, exista, si este de fapt in mintea fiecaruia dintre noi.
“Falling in love is hard on the knees”….inapoi in cu 6, 10, 19 ani...sunt o pustoaica de vreo 10 ani, bruneta, grasuta si super naiva.
“Crazy” sunt pe la 14 ani, ma pregatesc sa dau examenul de admitere la liceu si, in ciuda caldurii teribile de afara, port Levi’s negri asortati cu un tricou negru si bocanci – tot negri – care se inalta peste glezne. Ah…si imi cumpar casete “trase” la studioul Raks (parca) de peste drum de bloc dupa casete originale sau de la tarabele de pe la fiecare intersectie. Uneori mai inregistrez melodiile de la radio pe casete “blank” dar ma enerveaza ca nu apuc niciodata sa opresc inregistrarea la timp, inainte sa inceapa publicitatea.
Dansez pe “Crying” la una din petrecerile de prin clasele 10-11, cand nu aveam telefon mobil si parintii trebuiau neaparat sa stie unde si cu cine sunt. Si, desigur, ma duceau si ma luau de la locul petrecerii.
E 1998 si tocmai am iesit de la cinematograful Luceafarul unde am vizionat “Armaggedon”. Filmul nu a fost convigator dar m-am dus totusi sa-l vad fiindca sunt fan Bruce Willis si...”I Don’t Want to Miss A Thing”. Este cald si tocmai m-a lovit o depresie crunta, asa ca ajung acasa si ma bag in pat la ora 8, cu cearsaful tras pana peste cap si cu perna tinuta strans peste urechi.
“Pink” chiar este una din culorile mele favorite.
“What It Takes” sa-i iubesti pe Aerosmith mai mult decat in adolescenta? Nici un pic de efort, doar un concert sincer si plin de “Sweet Emotion” si care te face sa “Walk This Way” cand, cu regret, se termina si te indrepti spre casa.
Concertul s-a terminat dar sentimentele rascolite au ramas suficient de vii si nu pot decat sa-mi doresc sa ii revad in aceeasi formula cat de curand, in acelasi spirit de rock (‘n’roll) autentic, netrucat.
Steven Tyler este atractia principala si cred ca ar putea fi un “one man show” fara probleme insa farmecul n-ar fi acelasi fara colegii – adevarati artisti – din trupa. Pe de alta parte, vocea si atitudinea lui Steven sunt cu siguranta acel “ceva” in plus care ii face pe Aerosmith unici si inconfundabili. Dovada ca, pentru a fi un mare artist, nu e suficient sa ai talent, iti mai trebuie si un pic de nebunie care sa iti dea acea aura atat de necesara unui idol.
Ma bucur ca au venit la Bucuresti, semn ca DA, Romania exista pe harta (uitati-va la programul turneului lor si o sa vedeti ca au facut ceva ocol pentru a ajunge aici), ca nu au confundat Bucuresti cu Budapesta, ca s-au straduit sa pronunte cele cateva cuvinte in limba romana corect, ca au inceput concertul la ora stabilita si au tratat publicul asa cum se cuvine, neprecupetind nici un efort pentru a face concertul impecabil, ca nu ne-au tinut lectii despre “toleranta” (vezi Madonna). Au venit, au cantat, ne-au incantat, ne-au urcat in masina timpului si au plecat, la fel de rapid cum au venit.
Scurt, precis si rascolitor.
Si pentru toate acestea astazi pot spune ceva mai mult despre Aerosmith decat ca imi place muzica lor: pot spune ca ii respect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu