.............

Vine Craciunul. Si cu el, vine si sfarsitul de an. Nu-mi fac planuri pentru anul viitor, nu vreau “new year’s resolution”, nu imi setez obiective. As vrea, de fapt, sa mai trag putin de timp si sa mai raman in acest 2010 care a fost un an atat de greu, atat de zguduitor si plin de lectii de viata, cel putin pentru mine. Mi-as dori sa nu fi fost nevoie sa primesc aceste lectii, cel putin nu in acest fel, dar probabil ca aceasta alternativa nu exista. Adevaratele lectii se invata “the hard way”, dandu-te cu fruntea de pragul de sus pana nu mai ramane loc de cucuie.

Ar fi multe de spus dar cuvintele sunt neputincioase. Nicicand nu au fost colindele mai dureroase si mai triste, le simt ca pe cutite infipte adanc in inima. “Sarbatori Fericite” mi se pare o sintagma desprinsa dintr-o alta poveste, o poveste care nu mai este a mea sau mai este pentru foarte putin timp....cat timp, al cui timp??? Cumpar timp, vinde cineva? Nu vreau cadouri de Craciun...vreau timp, macar putin. Sa-l plantez in gradina si sa-l ingrijesc toata iarna, sperand ca la primavara va fi prins si spre vara va da rod…iar la anul il voi putea inmulti cu inca un rasad si tot asa pana cand voi umple aceasta lipsa acuta de timp care erodeaza rezistenta unui univers care mai ieri parea infailibil.

Ma enerveaza atmosfera de sarbatoare artificiala din jur. Ma enerveaza bucuria altora – si nu din invidie, ci din neputinta – pentru ca bucuria mea este si ea artificiala. E un rol pe care il joc in lipsa de alta optiune si intr-un cu totul alt scop decat acela de a ma integra in euforia generala a mancatorilor de sarmale (no offense intended).

Dar din tot zbuciumul asta cel putin bacovian (da, mereu mi-a placut Bacovia) am aflat ca esentialul se afla in fiecare dintre noi si doar de noi depinde sa il vedem si sa il scoatem la suprafata. Noi suntem artizanii propriilor suferinte si propriei (ne)fericiri si de noi depinde ca, macar in al doisprezecelea ceas, sa nu ne mai gasim scuze pentru a nu face acele lucruri mici cu importanta enorma care, cu efect de bumerang, ne fac fericiti prin fericirea pe care o aduc in primul rand altora. Si tot in noi se afla puterea inimaginabil de mare de a trece prin orice si de a merge mai departe chiar si atunci cand ne simtim impietriti si slabi.

Nu am ajuns la concertul lui Hrusca desi de multi ani imi doream sa merg iar anul acesta cumparasem chiar bilete. Nu am reusit sa ajung din motive obiective dar recunosc sincer ca mi-era teama de momentul in care, cu vocea lui clara, Stefan Hrusca ar fi inceput sa cante celebra “Ruga pentru parinti”. Cu atat mai mult cu cat autorul versurilor, controversat cum a fost si va ramane, Adrian Paunescu, a parasit universul nostru terestru.

Si cu toate acestea, lucrurile nu sunt niciodata asa de rele pe cat par. Nimic nu este esentialmente negru, depinde numai de capacitatea privitorului de a identifica nuantele de gri si, printre ele, discretele irizatii roz care exista, cu siguranta, in orice.

Asa ca-mi pun ochelarii “de vazut roz” si il astept cuminte pe Mosul cu vesti bune de la Time Manager. Poate totusi anul asta primesc cadou un pic de timp.

">

Aerosmith sau "In cautarea timpului pierdut"

Concertul de aseara a avut un efect “a la Proust” asupra mea. Ca si mirosul “madeleine”-ei, mi-a rascolit sertarele cu amintiri si m-a trimis inapoi in timp catre niste etape ale existentei mele care au apus demult. Sau poate nu. Le-am retrait aseara intr-o stare de bulversare dificil de gestionat, dorind pe de o parte sa absorb fiecare nota si fiecare imagine si sa o indes bine in memorie iar pe de alta sa nu ratez senzatia unica de a retrai aproape fizic unele momente de acum mai bine de zece ani.

Daca mi-ar fi zis cineva prin 1997 ca voi ajunge sa ii vad live pe Aerosmith i-as fi ras probabil in nas si l-as fi trimis sa stea de vorba cu un psiholog pe motiv ca nu era prea bine ancorat in realitate. Dar iata ca “viata bate filmul” si m-am trezit brusc, intr-o superba seara de iunie, calatorind vreme de 2 ore in masina timpului care, DA, exista, si este de fapt in mintea fiecaruia dintre noi.

“Falling in love is hard on the knees”….inapoi in cu 6, 10, 19 ani...sunt o pustoaica de vreo 10 ani, bruneta, grasuta si super naiva.

“Crazy” sunt pe la 14 ani, ma pregatesc sa dau examenul de admitere la liceu si, in ciuda caldurii teribile de afara, port Levi’s negri asortati cu un tricou negru si bocanci – tot negri – care se inalta peste glezne. Ah…si imi cumpar casete “trase” la studioul Raks (parca) de peste drum de bloc dupa casete originale sau de la tarabele de pe la fiecare intersectie. Uneori mai inregistrez melodiile de la radio pe casete “blank” dar ma enerveaza ca nu apuc niciodata sa opresc inregistrarea la timp, inainte sa inceapa publicitatea.

Dansez pe “Crying” la una din petrecerile de prin clasele 10-11, cand nu aveam telefon mobil si parintii trebuiau neaparat sa stie unde si cu cine sunt. Si, desigur, ma duceau si ma luau de la locul petrecerii.

E 1998 si tocmai am iesit de la cinematograful Luceafarul unde am vizionat “Armaggedon”. Filmul nu a fost convigator dar m-am dus totusi sa-l vad fiindca sunt fan Bruce Willis si...”I Don’t Want to Miss A Thing”. Este cald si tocmai m-a lovit o depresie crunta, asa ca ajung acasa si ma bag in pat la ora 8, cu cearsaful tras pana peste cap si cu perna tinuta strans peste urechi.

“Pink” chiar este una din culorile mele favorite.

“What It Takes” sa-i iubesti pe Aerosmith mai mult decat in adolescenta? Nici un pic de efort, doar un concert sincer si plin de “Sweet Emotion” si care te face sa “Walk This Way” cand, cu regret, se termina si te indrepti spre casa.

Concertul s-a terminat dar sentimentele rascolite au ramas suficient de vii si nu pot decat sa-mi doresc sa ii revad in aceeasi formula cat de curand, in acelasi spirit de rock (‘n’roll) autentic, netrucat.

Steven Tyler este atractia principala si cred ca ar putea fi un “one man show” fara probleme insa farmecul n-ar fi acelasi fara colegii – adevarati artisti – din trupa. Pe de alta parte, vocea si atitudinea lui Steven sunt cu siguranta acel “ceva” in plus care ii face pe Aerosmith unici si inconfundabili. Dovada ca, pentru a fi un mare artist, nu e suficient sa ai talent, iti mai trebuie si un pic de nebunie care sa iti dea acea aura atat de necesara unui idol.

Ma bucur ca au venit la Bucuresti, semn ca DA, Romania exista pe harta (uitati-va la programul turneului lor si o sa vedeti ca au facut ceva ocol pentru a ajunge aici), ca nu au confundat Bucuresti cu Budapesta, ca s-au straduit sa pronunte cele cateva cuvinte in limba romana corect, ca au inceput concertul la ora stabilita si au tratat publicul asa cum se cuvine, neprecupetind nici un efort pentru a face concertul impecabil, ca nu ne-au tinut lectii despre “toleranta” (vezi Madonna). Au venit, au cantat, ne-au incantat, ne-au urcat in masina timpului si au plecat, la fel de rapid cum au venit.
Scurt, precis si rascolitor.

Si pentru toate acestea astazi pot spune ceva mai mult despre Aerosmith decat ca imi place muzica lor: pot spune ca ii respect.

Despre shopping si alti demoni

O sa intru abrupt in subiect. De fiecare data cand merg la shopping ajung la fara gres la doua concluzii: sunt prea grasa si as prefera sa fiu barbat.

Desigur, aceste doua afirmatii imi vor atrage probabil critici, mai ales din partea celor care ma cunosc: “esti nebuna, tu te uiti in oglinda, cum sa fii prea grasa?”, “dar de ce sa fii barbat cand e infinit mai interesant sa fii femeie (deh, te poti machia, poti petrece ore in sir la cumparaturi, poti sa faci pe nestiutoarea cand nu ai chef sa faci o chestie si sa ii lasi pe baieti sa se ocupe etc.)?” s.a.m.d.

Ei bine, da, sunt grasa pentru simplul motiv ca nu incap in hainele masura mea care se gasesc in magazine. Iar cele cu o masura mai mari imi sunt uriase. Sa fie de vina Cernobalul si alimentatia din copilaria comunista de m-am oprit eu asa, intre masuri? Sau am pur si simplu ditamai posteriorul mostenit din cine stie ce gena greaca oi avea eu prin ADN? Mi-e aproape imposibil sa cred ca toate, dar toate liniile de imbracaminte ale diverselor branduri sunt aiurea si de-asta nu imi vin mie hainele! Nu e posibil sa se comita asemenea erori pe scara larga in comertul capitalist deci cu siguranta e ceva in neregula cu mine. Si doar nu am mai auzit pe altcineva sa se planga!

Iar cum de obicei plec in periplul meu chinuitor si generator de depresii cu sotul, care mereu isi gaseste cate ceva dragut si care sa-i vina bine (desi si el are uneori batai de cap), si vad si o multime de haine superbe pentru barbati nu pot sa nu ma gandesc ca mi-ar fi mult mai simpla viata daca as fi barbat. O pereche de jeans, o camasa, o pereche de pantofi si as fi gata de iesit pe usa. Nu teroarea din fiecare dimineata ca iar nu ma incap blugii, ca nu-mi gasesc ciorapii asortati cu rochia (sau daca-I gasesc sunt invariabil rupti) ori ca as vrea sa-mi pun pantofii cu toc dar stiu cam drumuri de facut dupa-amiaza si ma gandesc de zece ori daca vreau sa-mi rup si azi picioarele pe trotuarele bucurestene sau nu. Si ca sa revin la cumparaturile pe care le fac barbatii, pe cuvant de onoare ca sunt lucruri mai frumoase si mai de calitate in magazine pentru barbati! Cel putin in mall-uri. E adevarat, aceste lucruri sunt si considerabil mai scumpe (probabil fiindca domnii nu prea isi cumpara lucruri doar ca sa-si faca un moft ca apoi sa le uite cu anii in sifonier si intr-un final glorios sa le arunce dupa ce le-au purtat de maxim 3 ori). Si as mai gasi nenumarate argumente pentru teoria mea cu “e mai bine sa fii barbat” dar ma opresc la cele legate de shopping.

Bun, ca am fundul mare pot sa accept. Asta e, nu ma incadrez in standardele 90-60-90 cu 1.80 m inaltime.
Dar cu picioarele ce mai e? Si in partea aia a corpului sunt diforma? Ca descopar in ultima vreme ca nici pantofi nu pot sa-mi cumpar. Pantofii masura 37 imi sunt de multe ori ficsi, iar cei masura 38 sunt cel putin niste barci fara vasle. 37,5 nu gasesti sa dai cu tunul. In putinele ocazii in care gasesc niste pantofi cu un calapod mai prietenos (adica in care sa poti chiar sa mergi fara sa simti ca ai calca pe ace), fie nu gasesc masura mea, fie costa mult mai mult decat as fi eu dispusa sa dau pe ei. Asa ca atunci cand gasesc ceva care sa-mi indeplineasca criteriile (calitate, aspect, confort, pret), imi cumpar chiar si daca nu era planificat de teama ca nu o sa mai gasesc perechea respectiva (am patit-o de multe ori si prefer sa nu mai risc, regretele sunt mult prea crunte). Si uite-asa mai fac cate o gaura un buget si plec acasa cu un sentiment greu de descries, ceva intre incantare extrema si vinovatie crunta.

Si daca tot am ajuns sa vorbesc despre preturi, imi poate totusi explica si mie cineva de ce o pereche colanti amarati costa aproape 20 de euro????!!!!!!! Doar pentru ca sunt la moda, probabil.

Am mentionat colantii. Probabil se ridica intrebarea: de ce ar purta o persoana cu fundul prea mare colanti? Am zis sa incerc, ca parca totusi nu creste inca nivelul apei din piscina cand intru eu in ea, dar surpriza: o pereche de colanti masura XS imi erau luuuuuuungi de puteam sa mi-i ridic pana la gat si foarte largi in talie. Asta cu siguranta intra la capitolul “misterele shoppingului”.

Se spune ca femeile fac “terapie prin shopping”. Eu voi avea aproape intotdeauna nevoie de “terapie post-shopping”. Pentru ca plec la cumparaturi cu ideea ca o sa fac vreo achizitie care o sa ma faca sa ma simt super, dar plec dupa 2-3 ore prin magazine cu o acuta durere de picioare si o depresie epocala. M-as opri la primul cabinet de psihoterapie sau mi-as lua o sticla si as urla in ea ca in desenele animate. Nici macaraua nu-mi mai ridica moralul dupa asa o experienta.

Drept urmare, urasc cumparaturile si nu ajung in magazine prea des, tocmai de groaza sentimentului “de dupa”. Si ce mi-as dori uneori sa nu am acea viziune care ma trimite la cumparaturi (cate un look pe care-as vrea sa-l abordez)!!!! Probabil pe langa faptul ca sunt diforma – conform standardelor din magazine – am si prea multa imaginatie. Asa ca de multe ori ajung intr-un final sa-mi cumpar accesorii, lenjerie si camasi de noapte iar in curand voi merge si la servici in desuuri sau in tricouri si pantaloni de pijama.
Periplul meu prin magazine se soldeaza inerent si cu aprecieri de ordin tehnic –deh, deformarea profesionala – referitoare la sistemele de climatizare si iluminat cu care sunt dotate aceste spatii. Nu cred ca mi s-a intamplat numai mie sa curga efectiv transpiratia pe mine in cabina de proba si asta nu neaparat din cauza efortului de a incapea intr-o pereche de blugi. Iarna este un adevarat calvar sa merg in mall-uri drept urmare, in afara cazului in care vad ceva care chiar imi trebuie si mi se pare ca merita banii, nici nu ma obosesc sa probez sau sa cumpar ceva. Asta si pentru ca imi este practic imposibil sa cumpar un lucru care imi place la nebunie daca este mai scump decat consider eu ca merita. Nu ma intereseaza brandul decat in foarte mica masura, eu ma uit la calitate, la design si la croiala. Dar asta e alta sursa de tristete, fiindca sunt intr-adevar brand-uri care au lucruri frumoase si de calitate insa….nu sunt dispusa sa dau 100 euro pe o fusta nici in ruptul capului. Prefer sa cheltui acesti bani intr-un concediu.
Acestea fiind zise, ma apuc sa-mi faca pregatirea psihologica pentru urmatoarea sesiune de cumparaturi.

Ganduri @ 29

Timpul trece si, iata, ma trezesc intr-o dimineata cu ninsoare ca am ajuns la 29 de ani.
Iar primul lucru care-mi vine-n minte dupa ca imi mai revin un pic din aceasta revelatie este intrebarea: “ok, si ce e diferit acum fata de vremea cand aveam 19 ani ?”. Sa zicem ca de fapt nu mare lucru, in afara de cateva lucruri pe care le-am aflat – mai mult sau mai putin pe pielea mea – si pe care probabil nu le-am crezut atunci cand mi le-au spus altii, daca mi le-a spus vreodata cineva. Unele par de-a dreptul minore dar eu cred ca au importanta mai mare decat s-ar crede. Asa ca, daca mai aveti inca 19 ani, ar fi bine sa luati aminte la cele de mai jos ca sa va mearga bine pana impliniti 29 :

1. “Nu, multumesc” este un refuz, nu o invitatie la insistente.
2. Nu poti avea incredere in (aproape) nimeni, de cele mai multe ori nici macar in tine. Da-le persoanelor din jurul tau o sansa dar nu te baza 100% pe cineva niciodata. La prima abatare, reconsidera-ti relatia cu persoana respectiva. Vorba “francezului”: “better safe than sorry”.
3. Nu trebuie si nu se poate sa fii placut de toata lumea asa ca nu are nici un rost sa te stradui. Iti consumi timpul si energia fara rost.
4. Conform punctului 3), vor exista si persoane care nu te vor putea suporta. Poate ca tu consideri ca nu au motive si nu iti dai seama cu ce le-ai gresit dar realitatea e ca orice ai face nu le vei putea face sa te simpatizeze. In acest caz cea mai buna atitudine pe care poti sa o adopti este sa ignori aceste persoane pazindu-te in acelasi timp de posibilele atacuri “sub centura”. A le raspunde cu aceeasi moneda nu ajuta la nimic, doar agraveaza situatia .
5. Daca esti singurul din incapere care se amuza la gluma pe care tocmai ai spus-o, nu inseamna ca auditoriul nu a inteles-o si trebuie sa o repeti. In majoritatea cazurilor a fost o gluma lipsita de umor.
6. Daca te stradui sa fii plin de haz, inceteaza. Cel mai probabil nu vei reusi sa fii altceva decat penibil.
7. “Vai, ce bine arati, te-ai mai ingrasat!” este o afirmatie care in 99% din cazuri pentru o femeie reprezinta motiv de depresie timp de 3 luni si cu siguranta nu vei fi pe lista preferatilor persoanei careia ii spui acest lucru. Mai bine abtine-te si nu spune nimic.

Pentru fete:
8. Nu exista pastila minune pentru slabit. Nu mai da banii aiurea pe toate prostiile, mai bine schimba-ti stilul de viata.
9. Daca pe un produs scrie “fara zahar” nu inseamna ca poti sa mananci un vagon odata fara sa te ingrasi.
10. Chiar daca esti slaba, gaurile acelea de pe coapse tot celulita inseamna.
11. Daca te-ai “captusit” cu celulita, afla ca nici o crema din lume nu te poate scapa de ea fara sport si o dieta corecta pe termen nedeterminat. Esti ceea ce te stradui sa devii.
12. Chiar daca lucrezi intr-o lume a barbatilor, ai o meserie pe care, de obicei, o imbratiseaza in special barbatii si o faci cel putin la fel de bine ca ei, nu te astepta sa devii “unul de-al lor”. Pentru ei vei ramane intotdeauna femeie, asa ca imbraca-te si comporta-te in consecinta. Orice altceva te face sa fii catalogata drept “ciudata” si, mai mult ca sigur, nu vei avea mai mult succes.
13. Faptul ca esti femeie nu te indreptateste sa vii la servici cu un decolteu pana la buric si fusta mai scurta decat chilotii, cu exceptia cazului in care acest tip de vestimentatie face parte din fisa postului (esti hostess, model, dansatoare in club etc.). Daca ti se pare ca nu esti luata in serios de colegi, uita-te cum se imbraca celelalte colege si foloseste oglinda de acasa inainte de a iesi pe usa. 14. Cel mai probabil transmiti mesaje gresite prin modul in care te imbraci.
15. Femeile pot fi niste soferi foarte buni. Din pacate procentul femeilor care conduc bine este mic. :(
16. Oricat de greu ti-ar fi sa accepti, mama are aproape intotdeauna dreptate.
17. Legile lui Murphy se aplica fara exceptii.
18. Valoarea unui lucru nu este data de pretul sau.
19. Daca te plictisesti, nu ai probabil nici o preocupare. Pune mana si fa ceva in loc sa te lamentezi. (BTW, nu am inteles niciodata cum se poate plictisi cineva, mie mi se pare mereu ca nu am destul timp sa fac tot ce mi-as dori).
20. Punctul 2) se aplica si in cazul medicilor. Oricat respect ai avea pentru cadrele medicale, nu toti medicii sunt buni. Tine minte asta inainte de a incepe vreun tratament drastic sau de a face vreo operatie si documenteaza-te cu privire la medic si la tratamentul pe care ti l-a prescris. Nu lasa pe nimeni sa faca experimente pe tine. Asta, desigur, te include si pe tine (adica evita obiceiul romanesc al auto-medicatiei).
21. Cu cat masina ta este mai noua si mai frumoasa iar tu tii mai mult la ea, cu atat numarul avariilor produse de alti soferi asupra masinii tale creste.

Sugar addict

Daca tot ma chinui eu sa imi dau doctoratul in medicina - in mod mai mult sau mai putin fictiv - iata un articol interesant pe care l-am descoperit si care poate ii intereseaza si pe altii.

http://www.scritube.com/medicina/alimentatie-nutritie/HIPOGLICEMIA-BOALA-SECOLULUI2423231418.php

De ce Romania este, totusi, o tara de……

….ce vreti voi. Dar in primul rand o tara murdara. Si cand spun asta nu ma gandesc numai la mormanele de pet-uri, pungi de plastic si alte “oratanii” imprastiate peste tot, din creierii muntilor si pana in largul marii, ci am in vedere aspecte si mai oripilante care reusesc sa te trezeasca dis-de-dimineata mai ceva decat cel mai tare espresso.
Un exemplu foarte bun, desi gretos, este drumul parcurs dimineata de la iesirea din bloc pana la masina parcata arareori la scara. Cu siguranta aceasta ar putea deveni o proba de olimpiada (dar nu mi-e clar la care dintre olimpiade s-ar incadra: de iarna sau de vara….poate la ambele): slalomul printre fecale de caine.
N-as vrea sa fiu gresit inteleasa, iubesc cainii si chiar nu am nimic cu bietele animale. Cu stapanii am eu ce am. Majoritatea acestora ar merita nu numai niste amenzi usturatoare, care cu siguranta nu i-ar lecui de obiceiurile proaste, ci efectiv sa efectueze munca in folosul comunitatii la curatarea trotuarelor. Ba as mai merge mai departe: toti cei care isi lasa patrupezii sa se usureze pe trotuare ar trebui sa treaca printr-un ritual de “purificare”, asemanator cu o celebra scena din “Slumdog Millionaire”. Sa vada si dumnealor cum este sa-ti incepi fiecare dimineata intr-o hazna.
Si ma mai mir uneori de ce-mi merge aiurea toata ziua. Pai nu zice romanul ca “ziua buna se cunoaste de dimineata”? q.e.d.

Inainte...si dupa...

Exista momente in viata care iti schimba sistemul de referinta. Sau doar ti-l actualizeaza. Praguri care te fac sa iti reevaluezi viata si sa o imparti in "inainte" si "dupa". Sunt acele lucruri sau evenimente la care sigur te-ai gandit cel putin odata dar le-ai cenzurat imediat cu "Doamne fereste sa nu mi se intample mie...nu, nu mi se poate intampla mie!' si ai trecut mai departe. Ba chiar te-ai simtit vinovat ca te-ai gandit macar la ele de parca le-ai fi invitat sa te viziteze si pe tine.

Dar realitatea este intotdeauna alta si, cum se spune, "viata bate filmul". Adevarul e ca ti se poate intampla tie si ca ar fi bine sa iti traiesti viata de "dinainte" ca si cum ai trai-o "dupa".

Drept urmare, a mea "new year's resolution" - cum ar spune Bridget (Jones) - este sa nu las nici o clipa sa treaca ca si cum ar mai veni alta la fel sau mai buna. Viata trebuie traita in termeni de "eu, aici, acum" si nicidecum de "poate eu, poate undeva, poate candva". Singurul lucru cert este prezentul si chiar si acesta e cert pentru 1 secunda, poate nici atat.

Ceea ce ne opreste pe noi, oamenii, sa traim in termenii acestia este frica. Nici nu mai conteaza care frica si de ce...conteaza ca exista si ne transforma in inapti de a ne trai legenda personala si de a deveni, ca sa parafrazez, "alchimistii" propriei existente.

A scapa de frica inseamna a nu mai fi nevoiti, intr-o zi, sa impartim viata in "inainte" si "dupa".